beyond reason

viata asta nu e vesnica.
mai devreme sau mai tarziu, firul timpului se termina, pentru fiecare din noi. dupa cat timp ne-am setat atunci cand ne-am nascut din nou.
dar eu cred, ca atat timp cat inca mai respiram avem datoria sa traim fiecare clipa ca si cum ar fi ultima, pentru ca nu stim niciodata care va fi ultima.

si cred asta din ziua in care am inteles ca sunt boli pe care le poti face o singura data in viata.
pentru ca nimeni nu e obligat sa ma iubeasca din ziua in care o sa am o singura mana. sau un singur picior.
asa cum nimeni nu e obligat sa ma iubeasca daca sunt neagra pe dinauntru.
sunt oare?
respir in fiecare zi un aer care imi lipseste. in fiecare zi ma doare fiecare respiratie.
ignor, si nu trece. dar ignor, si zambesc soarelui pentru ca el stie cat de crunt ma doare fiecare zambet.
poate ca am gresit. nu-mi amintesc unde, asa ca poate am  gresit pana sa deschid ochii aici.
te rog soare, iarta-ma.
oare care e limita pana la care cei din jur pot accepta sa ma iubeasca?
oare care e limita pana la care cei din jur pot accepta sa ma cunoasca?

daca eu sunt pregatita pentru unconditional, nu inseamna nici pe departe ca ceilalti sunt asa superficiali ca mine. drept dovada, lumea din jur are credite de platit, copii de crescut, nu ca mine care am terminat povestile astea  de ceva vreme.
dar..
am obosit, dle Timp. i need air to breathe.